sâmbătă, 29 august 2009

HOT DE MINE

Tare mi-ar placea ca mintea de-acum sa aiba ocazia sa-ntalneasca mintea de-acum zece ani si sa inceapa sa-i spuna... si sa-i povesteasca.... si s-o invete.... Sau sa aiba aiba o conversatie cu cea pe care o aveam la douazeci de ani... Dar nu pentru momentul acum, de astazi, as avea nevoie de aceasta intalnire, ci, pentru varsta de atunci, pentru cel ce eram cu ani in urma. Asa de mare nevoie as fi avut atunci de mine, de cel care sunt acum. Nici nu am incercat sa-mi inchipui vreodata cum sau ce as putea deveni peste ani. Am trait tot timpul cu certitudinea clara ca oricand in timpul viitor voi fi invariabil acelasi... Astazi, uitandu-ma in urma nu stiu daca lucrurile mai stau tot asa. Eul s-a transformat in timp, s-a modificat, s-a alterat sau poate s-a recompus mai frumos, nu stiu sa spunexact, corpul si-a reinnoit celulele, este altul, memoria a aruncat sau ascuns conflictele, suferintele traite...
Atat de mare imi este nevoia sa ma sfatuiesc cu mine insumi cel care voi fi peste cinci ani... daca voi mai fi. :) Dialogul ar trebui sa arate destul de interesant. Nu, nu este o falsa problema. Am trait cu cativa ani in urma drama rupturii intre propriile euri, pe vremea cand inca mai desenam. Am reluat cateva dintre desenele din tinerete si le-am redesenat incercand sentimentul clar de vinovatie, pentru ca ii furam ideile celui care eram la douazeci de ani, ca il nedreptatesc. Acum, la maturitate, ochiul devenise mai destept, mana mai abila, tehnica se imbunatatise si desenam mai bine, dar scanteia si trairile profunde apartineau celuilalt eu, mai tanar... caruia ii exploatam fara rusine ideile in virtutea faptului ca mi se cuvine. Foarte greu de definit sentimentele de impostura, de nedreptate care m-au cuprins fata de cel ce nu mai eram. Ar fi fost frumos din partea mea, sa-i cer voie tanarului sa-i iau ideile, sau macar sa-i explic de ce o fac.

luni, 24 august 2009

RAIN ORCHESTRA

LACUSTRA
George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

marți, 4 august 2009

MIT



















MIT
de Nichita Stanescu

Incapabil sa pierd

inapt pentru fire,

alerg

in nestire.

Foarte greu ma primesc

sa fiu cum sunt.

Locul ceresc

e sub pamant.

Iar pamantescul

mananca de foame cerescul.