Tare mi-ar placea ca mintea de-acum sa aiba ocazia sa-ntalneasca mintea de-acum zece ani si sa inceapa sa-i spuna... si sa-i povesteasca.... si s-o invete.... Sau sa aiba aiba o conversatie cu cea pe care o aveam la douazeci de ani... Dar nu pentru momentul acum, de astazi, as avea nevoie de aceasta intalnire, ci, pentru varsta de atunci, pentru cel ce eram cu ani in urma. Asa de mare nevoie as fi avut atunci de mine, de cel care sunt acum. Nici nu am incercat sa-mi inchipui vreodata cum sau ce as putea deveni peste ani. Am trait tot timpul cu certitudinea clara ca oricand in timpul viitor voi fi invariabil acelasi... Astazi, uitandu-ma in urma nu stiu daca lucrurile mai stau tot asa. Eul s-a transformat in timp, s-a modificat, s-a alterat sau poate s-a recompus mai frumos, nu stiu sa spunexact, corpul si-a reinnoit celulele, este altul, memoria a aruncat sau ascuns conflictele, suferintele traite...Atat de mare imi este nevoia sa ma sfatuiesc cu mine insumi cel care voi fi peste cinci ani... daca voi mai fi. :) Dialogul ar trebui sa arate destul de interesant.
Nu, nu este o falsa problema. Am trait cu cativa ani in urma drama rupturii intre propriile euri, pe vremea cand inca mai desenam. Am reluat cateva dintre desenele din tinerete si le-am redesenat incercand sentimentul clar de vinovatie, pentru ca ii furam ideile celui care eram la douazeci de ani, ca il nedreptatesc. Acum, la maturitate, ochiul devenise mai destept, mana mai abila, tehnica se imbunatatise si desenam mai bine, dar scanteia si trairile profunde apartineau celuilalt eu, mai tanar... caruia ii exploatam fara rusine ideile in virtutea faptului ca mi se cuvine. Foarte greu de definit sentimentele de impostura, de nedreptate care m-au cuprins fata de cel ce nu mai eram. Ar fi fost frumos din partea mea, sa-i cer voie tanarului sa-i iau ideile, sau macar sa-i explic de ce o fac.
